D’ale lu’ Pandele – ultima suflare

Navigând pe rețeaua creștină de socializare numită eLOGOS am găsit pe forum următoarele întrebări:

1. Care ar trebui sa fie atitudinea creștinului când se află în fața morții?

2. Care sunt sentimentele care te încearcă pe tine personal când te gândești la moarte?

Imediat ce am văzut întrebările m-am apucat să răspund, iar răspunsul meu s-a transformat într-o poveste luuungă. Am tot scris, am șters, apoi iar am scris, am editat textul în așa fel încât să nu-i plictisesc pe cei ce vor citi…Într-un final am terminat de scris povestea, am dat click pentru a publica povestea pe care am scris-o cu multă sârguință și…mi-a apărut o eroare. Am apăsat ceva p-acolo ca să dispară eroarea și mi-a dispărut și povestea.

Acum încerc să rescriu ce vroiam să spun și să împărtășesc și cu voi drama prin care am trecut.

Era vară. Am plecat cu ceva prieteni de prin cartier la Dunăre. Ajunși la destinație vreo doi dintre ei au avut proasta inspirație de a trece de cealaltă parte a fluviului înotând. Zis și făcut! Au sărit în apă ,fără se stea pe gânduri, pentru a cuceri maiestosul fluviu.

Mă tot uitam după ei să văd dacă sunt bine. Ajunseseră pe la jumătatea Dunării. Ei tot dădeau din mâini de vreo cincisprezece minute dar nu înaintau. Am realizat că au fost prinși de curenții puternici plus că zona unde înotau era una ciculată de tot felul de vapoare comerciale.

Fără să stăm prea mult pe gânduri am decis cu un alt prieten să-i salvăm pe cei doi blocați la mijlocul apei. Am ajuns la ei, le-am spus să pună mâna pe noi, fără să ne scufunde, pentru a se odihni apoi ne-am pornit către mal. Și dă-i și luptă împoriva valurilor. La un moment dat de la atât înot nu-mi mai simțeam mâinile și parcă erau de plumb. Abea le mai ridicam! Încercam să nu mă plâng prea tare de oboseală și să-i încurajez pe cei din urma mea să înainteze.

Știți vorba aia: te-neci ca țiganul la mal. Eu nu sunt țigan (nici rasist) dar ajunsesem aproape de mal și de-acum începusem să mă tem că am să mă înec. Căutam disperat cu piciorul o bucată de pământ sau măcar vreo piatră pe care să-mi pun piciorul să mă odihnesc.

Băieții în urma mea se plângeau că au obosit iar pentru mine secunda se transformase într-o eternitate.  Am început să experimentez o teamă pe care nu am mai simțit-o până atunci. Mi-au trecut prin minte toate păcatele și greșelile pe care le-am săvârșit împotriva Domnului și celor din jurul meu. Mă întrebam, dacă mor unde o s-ajung? Rai sau iad? Parcă-mi și imaginam jalea rudelor și a mamei mele și mă întrebam ce-o să facă ai mei dacă eu mor. Vor suferi enorm! Am început să mă rog pentru viața mea și în zadar, tot nu găseam piatra pe care o căutam să mă odihnesc. Zărisem ceva oameni prin pădurea alăturată și am început să fluier cât de tare puteam în speranța că vor veni ca să ne salveze.  Am început să strig dar asta nu prea funcționa. De obicei cânt din diafragmă, când mă rățoiesc la cineva tot din diafragmă țip. N-am avut bani de canto și cine se gândea că am nevoie de așa ceva atunci când moartea mă aleargă.

Venise vremea să-mi iau la revedere de la lumea asta. Nu-mi mai puteam ridica mâinile din apă, nici câineasca nu mai puteam înota. I-am spus Domnului că asta este ultima suflare și gata sunt mă scufund… Am tras aer în piept și brusc când să mă las la fundul apei am dat cu piciorul de nămol.

Fericire! Le-am dat vestea bună băieților și dintr-o dată au prins puteri, iar asta se simțea doar în vocea lor, în realitate înotau ca toporul fără coadă. Am ajuns la mal. Au ajuns în acelaș timp și salvatorii. Le-am povestit ce s-a întâmplat. Când au auzit cei ce au venit să ne salveze au început să-i alerge pe cei doi prieteni ai mei și aveam o dorință puternică să-i alerg și eu să-i pocnesc un pic, dar nu mai aveam putere și nu mai puteam de fericire că Domnul ne-a ajutat să ajungem la mal.

Leave a Reply